Marea Caspică

De ceva timp de cind sunt  pe aceste meleaguri, frumuseţea ademenitoare nu a reuşit să mă ataragă in mrejele ei.Gindurile imi sunt departe de aceste locuri in care valurile se joacă asemeni unor copii lăsaţi in voia lor.Cerul înstelat si aerul nopţii de vară mă cufunda in ginduri îndepartate de marea ce taie liniştea nopţii, izbindu-şi valurile de stinci. Aceasta  privelişte şi setea de linişte  parcă m-ar transfera în timp, aflîndu-mă departe, la înălţimi unde ţi se pare că atingi bolta cerească .Mi se perindă amintiri lăsate să se prafuiască, amintiri care poate uneori m-au bucurat  iar alteori mi-au lăsat răni adînci sufleteşti...

  Din depărtări abia se aude o melodie lină care mă face să întorc  o privire în urmă pentru o clipă şi să caut un răspuns la simpla întrebare  „Am trăit cu adevărat?” ca mai apoi să pot merge dîrză pe drumul întortochiat al vieţii.....

   Dar marea se zbuciumă...

  În miez de noapte marea geme, oftează parcă ar incerca să spună ceva, dar parcă nu are cine să o asculte. Valurile se aruncă spre cer de parca ar vrea să atingă stelele şi să cucerească bolta cerului, ca şi um întinsul mării nu le-ar fi deajuns. Totul ce se petrece te face să crezi că pe mare sa descătuşat o luptă între foeţele divine şi malefice, o atmosferă de groază dar care mă face să meditez asupra multor lucruri....

  Crestele valurilor care îmi par că ating cerul, parcă şoptesc în întuneric cugetările marelui Al.Dumas-fiul  „Dragostea şi moartea, singurele două elemente prin care omul atinge infinitul”. Dar să fie oare adevărat?

   Moartea e cea care ne duce în eternitate. Ea nu este un sfîrşitdefinitiv. Dacă m-ar intreba cineva ce este moartea, atunci i-aş spune că este sfîrşit şi început, începutul unei noi existenţe.Orice om născîndu-se are o datorie faţă de ceea ce o numim viaţă. Toţi suntem datori, căci ni se dăruieşte o viaţă si datorăm o moarte. Dar dacă e să o luăm dintr-un alt punct de vedere de fapt se trece trupul, se pierde umanul din noi pt o posibilă contopire a sufletului cu eternul.

   Dar ce este dragostea? Ea nu este decît un punct luminos, şi cu toate acestea pare că stăpîneşte timpul. Braţele dragostei te cuprind cu tot prezentul tău, trecutul şi  viitorul. Dar oare dragostea impărtăşită numai de o singură persoană, mai este dragoste? Aş crede că nu. Aceasta este doar un chin care macină sufletul şi străpunge inima, căci nu există dragoste fără săgeţi  şi flăcări. Acest tip de dragoste este o cale mai uşoară spre distrugere, ca în final să nu îţi mai poţi da seama  unde eşti, şi la ce ai ajuns. Adevărat a zis Dumas că atingi infinitul, un infinit nesuferit de singurătate şi durere.

   Marea îşi continuă spectacolul său nocturn... Apele se zbuciumă neobosite  si tulburate asemenea lui Zeus înfuriat.

   Privind la cer îmi vin în minte cîteva versuri din poeziile lui Eminescu:

- Ce-ţi pasă ţie, chip de lut,

Dac-oi fi eu sau altul?

Trăind în cercul vostru strâmt,

Norocul vă petrece,

Ci eu în lumea mea mă simt

Nemuritor şi rece.

 E o strofă din poemul „Luceafărul” care mi-am amintit-o la vederea luceafărului , în care parcă se reflecta chipul lui Eminescu. Sa fi fost acela chiar Eminescu care privea rece la cei de jos, la chipurile de lut?

   A fost Eminecu un geniu, a cărui lume nu a fost înţeleasă de nimeni.  Napoleon a afirmat „Oamenii de geniu sunt meteori destinaţi să ardă pentru a-ţi lumina secolul”. Acesta a fost destinul marelui Eminescu şi a multora care s-au izolat într-o lume creată de ei numai pentru ei, în care au aspirat la idealuri înalte. Soarta lor a fost un amestec de etern, întîmplător şi vremelnic. Se spune că omul are soarta pe care o merită. Dar de ce cei care au creat perle , sacrificîndu-şi propria viaţă , au o soartă atît de mizeră? Poate pentru ca creaţia şi creatorul nu pot trăi în acelaşi timp. Nu-i de ajuns să cureţi arborele de crengi uscate, ca să înflorească mai trebuie să se amestece şi primăvara,adică nu-i deajuns  să făureşti ceva, mai e nevoie să depui suflet în ceea ce faci ca spre final să devii o parte a creaţiei.

   Mircea Eliade a spus „Nu poţi crea un lucru în care să crezi decît pe jumătate”.Creatorul trebuie să fie sigur pe forţele proprii şi să nu să se lase pradă criticilor din jurul său, deoarece nu toţi te înţeleg la fel şi în cel mai corect mod, şi în acest moment ţi se pare că ceea ce ai realizat nu mai are valoare. Muncind pînă se epuizează, creatorul singur nu mai crede în propria sa operă.

   Valurile mării încep a se linişti.....

 Peste tot se lasă o linişte profundă.....iar aerul rece al mării mă face să adorm şi să visez că am atins razele luceafărului...

Darii Ina ,clasa XII-a ,,C"